În octombrie 1963, un cablu de extracție de la Mina Lupeni s-a rupt la 340 de metri adâncime, blocând schimbul de noapte într-o galerie inundată parțial cu gaz metan. Cei 19 mineri au supraviețuit 38 de ore respirând prin cârpe ude, până când echipa de salvare a reușit să foreze un puț de aerisire de urgență. Nimeni nu a anunțat familiile timp de 24 de ore, pentru că accidentul trebuia mai întâi raportat la București.
Mina Lupeni era coloana vertebrală a Văii Jiului. Cărbunele scos de acolo alimenta centralele termice din toată țara. Minerii lucrau în trei schimburi, zi și noapte, șapte zile din șapte. Normele de producție creșteau în fiecare an. Investițiile în siguranță rămâneau constante, pe hârtie.
Cablul care a cedat în noaptea de 14 octombrie era programat pentru înlocuire din luna mai. Înlocuirea fusese amânată de două ori din cauza lipsei de material. A treia amânare a fost fatală. Cablul s-a rupt la ora 2 noaptea, când schimbul de noapte coborâse deja și schimbul de zi nu urcase încă. Cei 19 oameni rămași jos nu aveau nicio cale de ieșire.
Șeful de tură, Constantin Bara, 41 de ani, a evaluat situația în primele zece minute. Gaz metan în concentrație periculoasă dinspre galeria vestică. Apă la gleznă din infiltrații. Fără curent electric după ruperea cablului. Fără comunicație cu suprafața. A ordonat imediat retragerea spre galeria estică, mai înaltă cu câțiva metri, cu aer mai bun. A ordonat interzicerea oricărei surse de foc. A ordonat înmuierea cârpelor în apa de pe jos și aplicarea lor pe față. Toți 19 oameni au executat fără să întrebe de ce.
La suprafață, ruperea cablului fusese observată imediat de mecanicul de serviciu. Acesta a anunțat inginerul șef. Inginerul șef a anunțat directorul minei. Directorul minei a sunat la Combinatul Minier Petroșani. Combinatul a sunat la minister. Ministerul a cerut un raport scris înainte de orice acțiune. Raportul a durat patru ore. În tot acest timp, familiile celor 19 mineri nu știau nimic. Soțiile care așteptau schimbul de noapte acasă cu mâncarea pe masă nu știau nimic.
Echipa de salvare minieră a sosit de la Petroșani la ora 7 dimineața. Cinci ore după accident. Au evaluat situația și au stabilit că singura soluție era forarea unui puț de aerisire de urgență de la suprafață, pentru a ventila galeria și a reduce concentrația de metan la niveluri compatibile cu intervenția. Forarea unui astfel de puț la 30 de metri orizontal față de galerie dura, în condiții normale, 18 ore.
Au forat în 14 ore și jumătate. Au lucrat fără pauză, în schimburi de câte două ore, pentru că nimeni nu rezista mai mult în frig și în tensiunea aceea. Când burghiul a străpuns tavanul galeriei, Constantin Bara a auzit mai întâi un șuierat de aer proaspăt. Apoi o voce care striga în româna aspră a Văii Jiului: Câți sunteți? A strigat înapoi: Nouăsprezece. Toți.
Evacuarea a durat încă 12 ore, după ventilarea completă a metanului. Minerii au ieșit unul câte unul printr-un puț forat lateral, târându-se pe o distanță de 40 de metri prin piatră și noroi. Ultimul care a ieșit a fost Constantin Bara. Barba îi crescuse în 38 de ore cât stătuse jos. Ochii îi erau roșii de fum și de privit în întuneric. Când a văzut cerul — un cer gri de octombrie, fără nimic remarcabil — s-a oprit și l-a privit câteva minute bune fără să spună nimic.
Familiile fuseseră anunțate cu 6 ore înainte de ieșirea primului miner, după ce raportul oficial fusese aprobat și formularea fusese convenită. Formularea era: incident tehnic soldat cu întârziere în activitatea de extracție. Niciun ziar nu a scris despre cele 38 de ore. Nicio telegramă oficială nu a menționat cele 19 cârpe ude care ținuseră 19 oameni în viață. Constantin Bara a primit o mențiune în dosarul de personal și o primă echivalentă cu două salarii. Luna următoare, norma de producție a schimbului său a fost mărită cu opt procente.