Barajul Bicaz fusese finalizat în 1960, mândria ingineriei românești. Lacul de acumulare Izvorul Muntelui se întindea pe 31 de kilometri, cel mai mare lac artificial din țară. Centrala electrică de la Stejaru producea curent pentru jumătate din Moldova. Întregul complex era un monument al industrializării socialiste, un simbol al puterii omului asupra naturii.
Dar în vara lui 1971, galeria de derivație prezenta infiltrații. Betonul crăpase în mai multe locuri, apa subreda structura, și dacă nu era reparată urgent, exista riscul unor pierderi de debit care ar fi afectat producția de energie electrică. Planul cincinal cerea cifre. Centralele trebuiau să producă. Reparațiile nu puteau fi amânate.
Soluția găsită de inginerii de la Cluj era logică pe hârtie: se închid vanele de izolare ale galeriei, se pompează apa rămasă în interior, se desfac echipele de muncitori care aplică torcret pe crăpăturile identificate. O operațiune de rutină, estimată la trei zile de lucru. Șeful de șantier, inginerul Dumitru Pârvan, 44 de ani, calculase totul cu precizie. Dimineața pe 17 iulie, la ora 7, cele 31 de persoane au intrat în galerie.
Galeria era întunecată și strâmtă. Două rânduri de becuri slabe atârnau pe cablu de-a lungul pereților, aruncând o lumină galbenă, tremurătoare. Mirosea a beton umed și a rugină. Apa rămasă pe jos, după pompare, le ajungea la glezne. Temperatura era de 8 grade, cu 30 mai puțin decât afară. Muncitorii și-au scos mănușile de lucru, și-au prins centurile cu scule și au început să examineze crăpăturile marcate cu vopsea roșie de către echipa de ingineri.
La 40 de minute după intrarea lor, vana principală de izolare a cedat. Nu a explodat spectaculos. Nu a făcut un sunet de alarmă. Pur și simplu o garnitură din cauciuc, uzată de zece ani de presiune, s-a fisurat pe o lungime de câțiva centimetri. Prin fisură a început să curgă apă. Apă din lacul Izvorul Muntelui, aflat la câteva sute de metri altitudine față de galerie. Apă sub presiune enormă.
Primul muncitor care a simțit diferența a fost Alexandru Dănilă, 28 de ani, din Bacău. Apa i-a ajuns brusc la genunchi. A ridicat capul, a privit în direcția de unde venea. A văzut un zid de apă negricioasă înaintând prin galerie, lovind pereții, ridicându-se rapid. A strigat un cuvânt. Probabil Fugiți. Dar sunetul a fost înghițit de vuietul apei.
Primii treizeci de metri de galerie au fost inundați în mai puțin de două minute. Muncitorii care lucrau în zona din față au putut să alerge spre ieșire. Cei din mijloc și din spate nu au mai avut unde să alerge. Galeria era dreaptă, fără ramificații, fără nișe, fără nimic la care să te agăți sau să te urci. Apa urca egal și rapid pe toată lungimea ei.
Opt muncitori au ieșit. Ei au dat alarma. Au strigat, au alergat la cabina de supraveghere, au bătut cu pumnii în ușă. Inginerul de serviciu a înțeles ce se întâmplă și a apăsat imediat pe butonul de alarmă al instalației. Dar instalația de alarmă din interior, proiectată să avertizeze echipele, nu funcționa. Becul roșu se aprindea. Sirena exterioară urla. Înăuntru, nimeni nu auzea nimic în afară de apă.
Cei 23 de muncitori rămași în galerie aveau acum câteva minute pentru a lua o decizie. Apa le ajungea la piept. Unii au încercat să înoate spre ieșire. Curentul creat de năvala apei i-a împins înapoi. Alții s-au prins de cablurile electrice. Cablurile nu puteau susține greutatea unui om. Câțiva au urcat pe umerii celorlalți, câștigând câteva zeci de centimetri de aer.
Marius Ionescu, 35 de ani, maistru de echipă, a luat singura decizie care mai putea fi luată. A adunat câți oameni a putut în jurul lui și i-a condus spre cel mai îndepărtat capăt al galeriei, spre coada acesteia, unde presiunea apei era mai mică și unde galeria se îngustra ușor, formând o bulă de aer comprimat. Nu știa sigur că va funcționa. Știa că era singura șansă.
Au ajuns acolo 14 oameni. Apa le ajungea la bărbie. Și-au dat capetele pe spate, respirând aerul rămas prins sub bolta betonată. Marius număra oamenii în jurul lui în întunericul aproape complet, un singur bec mai funcționa. Număra și se ruga să nu intre mai multă apă. Dar vana continua să cedeze. Apa continua să urce.
Afară, la suprafață, inginerul Pârvan organizase deja operațiunea de salvare. Scafandri militari fuseseră solicitați de urgență de la Bacău. Pompe suplimentare erau aduse de la Piatra Neamț. Vana principală fusese izolată manual, dar presiunea reziduală din conductele laterale continua să alimenteze galeria. Nimeni nu știa dacă mai există cineva în viață înăuntru. Nimeni nu știa dacă bula de aer mai rezistase.
Scafandrii au intrat în galerie la patru ore după inundare. Au înotat pe lungimea ei în vizibilitate zero, ghidați de un cablu întins de la intrare. La capătul galeriei, primul scafandru a scos capul din apă și a auzit ceva neașteptat. Respirație. Paisprezece perechi de plămâni care trăgeau aer cu zgomot, ritmice, disciplinate, ca și cum antrenamentul de supraviețuire fusese repetat de sute de ori.
Marius Ionescu i-a văzut lanterna scafandrului și a spus un singur cuvânt: Câți. Scafandrul a înțeles întrebarea și a ridicat opt degete. Marius a închis ochii o secundă. Opt supraviețuitori din cei rămași la intrare. Plus paisprezece la capătul galeriei. Douăzeci și doi din douăzeci și trei. Un singur muncitor, Vasile Crețu, 52 de ani, dintr-un sat din județul Suceava, nu a mai fost găsit în viață.
Evacuarea celor paisprezece muncitori din bula de aer a durat trei ore. Fiecare om era echipat cu un aparat de respirat, legat de un cablu de siguranță și condus pe rând prin coloana de apă spre ieșire. Unii au intrat în panică la contactul cu apa neagră și rece. Alții au înaintat calm, ținând ochii închiși, numărând în minte secundele până la suprafață.
Marius Ionescu a ieșit ultimul. Când a ajuns la lumina zilei, nu a spus nimic timp de câteva minute. Stătea pe marginea galeriei, cu apa curgând de pe el, și privea cerul de iulie care arăta exact la fel ca dimineața, albastru și indiferent, de parcă nu se întâmplase nimic.
Ancheta internă a stabilit că defectul garniturii era cunoscut de cel puțin doi ani. Rapoartele de inspecție semnalaseră uzura. Reparația fusese amânată de trei ori din lipsă de piese de schimb importate din Cehoslovacia. Inginerul care semnase ultimul raport de amânare fusese transferat disciplinar. Inginerul Pârvan primise o mustrare scrisă. Muncitorii nu primiseră nicio compensație specială pentru cele patru ore petrecute în galeria inundată.
Vasile Crețu a fost găsit două zile mai târziu, după pomparea completă a apei. Fusese prins de curent în primele minute și aruncat împotriva unui suport metalic. Familia lui din Suceava a primit o telegramă de condoleanțe și o alocație de înmormântare. La rubrica cauza decesului din documentele oficiale scria accident de muncă. Fără detalii suplimentare.
Marius Ionescu a refuzat să mai intre vreodată într-o lucrare subterană. A cerut transferul la un șantier de suprafață, l-a obținut, și nu a vorbit niciodată public despre ce se întâmplase în galeria de la Bicaz. Cei paisprezece muncitori salvați din bula de aer nu au primit nicio distincție. Nu au apărut în nicio publicație. Povestea lor nu a fost scrisă nicăieri, pentru că în vara lui 1971 la barajul Bicaz, un accident de muncă era un fapt regretabil care trebuia rezolvat, raportat corect în statistici și lăsat în urmă cât mai repede, înainte ca planul cincinal să acumuleze întârzieri pe care nimeni nu și le permitea să le explice.