La capătul liniei 14 de troleibuz din Iași, în stația terminus de la Păcurari, există un chioșc de ziare care nu mai vinde ziare de trei ani. Proprietarul a închis în 2023 când nu se mai scotea nimic și a lăsat chioșcul încuiat și acoperit cu un banner publicitar decolorat. Stația a rămas cu banca ei de beton și cu copertina de plastic galbui care filtrează lumina ciudat, ca un acvariu.
În fiecare marți și vineri dimineața, între șapte și jumătate și nouă, lângă banca de beton stă o femeie de șaizeci și trei de ani cu un termos mare și cu o pungă.
Femeia se numește Viorica Apostol și vine pe jos din strada Sărăriei, zece minute de mers, cu termosul și punga în mâini indiferent de vreme. Iarna cu o pălărie de lână, vara cu o umbrelă de soare pe care a cumpărat-o în 2022 de la piața de vechituri cu trei lei.
În termos e cafea. În pungă sunt chiflele.
Viorica face cafea dimineața și chiflele seara înainte și marțea și vinerea le aduce la capătul de linie și le dă oamenilor care coboară din troleu obosiți sau celor care așteaptă și arată că au nevoie de ceva cald.
Nu le cere nimic. Nu explică. Toarnă cafeaua în pahare de plastic pe care le aduce de acasă, pune chiflă lângă pahar, spune poftă bună.
A început în decembrie 2021 când se dusese la capătul de linie să aștepte fiica ei care venea cu troleibuzul de la serviciu și văzuse o femeie bătrână care coborâse singură și șchiopătase spre ieșire în frig și nimeni nu se uitase la ea. Viorica o urmărise cu privirea până dispăruse după colț și simțise că ar fi trebuit să facă ceva și nu făcuse.
Acasă nu uitase femeia.
Marțea următoare se întorsese la capătul de linie cu termosul și cu o pungă de chiflele. Nu pentru femeia bătrână, care nu mai era, ci pentru că dacă ar mai fi fost, ar fi vrut să aibă ceva de oferit.
Prima zi nu dăduse decât la doi oameni care ezitaseră. A doua marți dăduse la cinci. Nu mai număra de mult.
Un bărbat de 58 de ani pe nume Tiberiu, care face naveta de la Iași la Podu Iloaiei cu troleibuzul în fiecare zi de lucru, povestea că prima dată când Viorica îi pusese paharul de cafea în mână fără să îl întrebe nimic se simțise atât de surprins încât uitase să mulțumească și coborâse de la stație câțiva pași și se întorsese să îi spună poftă bună.
Viorica îi spusese că nu trebuia să se întoarcă.
El spusese că voia.
De trei ani Tiberiu se întoarce în fiecare marți și vineri să spună poftă bună înainte să plece. Nu ia întotdeauna cafea — uneori și-a luat deja. Dar se întoarce.
O studentă de 21 de ani pe nume Raluca, venită la Iași din Botoșani, ajunsese la capătul de linie într-o vineri de noiembrie cu plânsul în ochi și cu un rucsac prea greu și așteptase troleibuzul fără să se uite la nimeni. Viorica îi pusese cafeaua lângă ea pe bancă fără să spună nimic.
Raluca o privise.
„De ce îmi dați?"
„Că arătați că aveți nevoie de ceva cald," spusese Viorica simplu.
Raluca băuse cafeaua în tăcere și la sfârșit spusese că e bună.
Viorica spusese că folosea cafea de la Lidl pentru că e mai ieftină și tot iese bună dacă nu dai drumul la apă prea repede.
Raluca râsese puțin. Prima dată în ziua aceea.
Fiica Vioricăi, Luminița, știa de obicei — uneori venea să o ajute, mai ales iarna. Îi spusese o dată mamei ei că ar putea să facă un grup pe Facebook sau ceva, că oamenii ar dona poate chiflele și cafeaua.
Viorica spusese că nu vrea donații, că poate să cumpere ea câteva chiflele și un termos de cafea de două ori pe săptămână și că dacă primea donații ar fi altceva, ar deveni o organizație și ea nu e o organizație, e Viorica din strada Sărăriei.
Luminița nu mai adusese vorba.
Primăvara trecută un jurnalist de la un ziar local aflase de Viorica și venise cu un fotograf. Viorica îi pusese și lui cafea și chiflă și îi spusese că poate scrie dacă vrea dar să nu exagereze că ea nu face nimic special, face cafea.
Articolul apăruse cu titlul „Femeia cu termosul de la Păcurari" și Viorica îl citise și spusese că e bine scris dar că fotografia nu o prinde bine.
Chioșcul de ziare e în continuare încuiat. Bannerul e în continuare decolorat. Troleibuzele vin și pleacă de la capătul liniei 14.
Și în fiecare marți și vineri dimineața, lângă banca de beton, un termos mare și o pungă cu chiflele așteaptă oamenii care coboară.
Viorica spune că nu are de gând să se oprească cât timp poate merge pe jos zece minute.
Momentan poate.
Și atât e suficient.