Pe cheiul Dunării din Brăila, la capătul dinspre silozurile vechi, există un loc unde pescarii locali vin să pescuiască dimineața devreme și unde câțiva muncitori de la port trec în fiecare zi spre schimbul de șase. Trotuarul e larg acolo, cu un parapet de beton scund spre apă și cu câteva bănci de fier puse de Primărie acum câțiva ani pe care nimeni nu le folosește foarte mult pentru că sunt reci și fără spătar confortabil.
Din octombrie 2023 încoace, în fiecare miercuri dimineața la ora cinci și jumătate, lângă banca din capăt stă o femeie cu un sac mare de pânză.
Femeia se numește Viorica Stancu, șaizeci și trei de ani, pensionară din 2020 din funcția de operatoare la o fabrică de conserve din Brăila unde lucrase douăzeci și şase de ani în ture de noapte. Știa ce înseamnă să pleci la muncă la cinci dimineața cu stomacul gol și cu o zi lungă în față.
Știa asta din experiență proprie, din douăzeci și șase de ani de ture.
În sacul ei, în fiecare miercuri, sunt sandvișuri. Nu sandvișuri sofisticate. Pâine de casă pe care o coace ea, cu brânză sărată sau cu pastă de fasole cu ceapă sau cu ouă fierte și muștar. Învelite în hârtie de copt, fiecare separat, câte douăsprezece sau cincisprezece bucăți.
Împarte sandvișurile muncitorilor de la port care trec spre schimbul de șase, pescarilor care stau pe chei de la patru dimineața și care nu au mâncat nimic, și oricui altcuiva care trece și care arată că pleacă la muncă.
Nu la pensionari, nu la turiști, nu la oamenii care se plimbă. La oamenii care pleacă la muncă. Face diferența vizual, după felul în care umblă, după îmbrăcăminte, după ritm.
A început în octombrie 2023 când fosta ei colegă de tură, Florica, o sunaase și îi spusese că i se face dor de turele de noapte, că la pensie e prea multă liniște. Viorica râsese și îi spusese că ea nu îi e dor de ture dar că îi e dor de micul dejun de la cantina fabricii, acel mic dejun prost de la cinci dimineața pe care îl mâncaseră douăzeci și șase de ani dar care avusese ceva în el pe care nu îl găsise de atunci.
Încheiase convorbirea și se gândise la ce spusese.
A doua zi miercuri dimineața ieșise cu sacul de pânză.
Un hamal de la port pe nume Costică, patruzeci și cinci de ani, care face schimbul de șase de opt ani, spune că prima dată când Viorica îi oferise sandvișul îl privise cu suspiciune, că nu e obișnuit să primească nimic de la necunoscuți dimineața la cinci și jumătate pe chei.
Viorica îi spusese că e pâine de casă cu brânză sărată și că n-are timp de mâncat dacă intră la șase.
Costică mâncase sandvișul pe drum.
Spune că a mâncat sandvișuri în fiecare miercuri de opt luni și că soția lui îl întreabă de ce miercurea nu vrea micul dejun acasă.
El îi spune că mănâncă pe drum.
Soția nu știe de Viorica. Costică nu a explicat pentru că îi e greu să explice că un sandviș de la o femeie pe chei la cinci și jumătate dimineața e un obicei pe care nu vrea să îl rupă.
O tânără pe nume Alina, douăzeci și trei de ani, care lucrează la magazinul de la silozuri și care trece pe chei în fiecare miercuri, a primit primul sandviș în ianuarie 2024 și a plâns după ce a mâncat primul mușchi. Nu din emoție legată de sandviș. Ci pentru că era în prima săptămână la un loc de muncă nou, departe de familie, și cineva îi dăduse ceva cald de mâncare dimineața fără să ceară nimic în schimb, cum îi dădea mama ei.
A spus asta Vioricăi câteva luni mai târziu.
Viorica ascultase și spusese că mama ei sigur e mândră de ea că muncește singură.
Alina spusese că nu știe.
Viorica spusese că știe ea.
Soțul Vioricăi, Relu, știe de sandvișuri. Se trezește și el miercurea la patru și jumătate și o ajută să le facă, pentru că a văzut că îi ia mai mult decât anticipase singură. Nu vorbesc mult la patru și jumătate dimineața. Taie pâine și pun brânză în tăcere.
Relu spune că e singurul lucru care îi aduce aminte de turele de noapte și că nu e rău să îți amintești.
Cheiul Dunării din Brăila e la locul lui în 2026, cu Dunărea lui largă și cu silozurile vechi și cu muncitorii care trec spre port la cinci și jumătate dimineața.
Viorica e la banca din capăt în fiecare miercuri.
Cu sacul de pânză.
Și cu pâine de casă pentru oamenii care pleacă la muncă.
Pentru că știe cum e să pleci la muncă la cinci dimineața cu stomacul gol.
Și pentru că poate, acum, să facă altceva.