Astăzi, însă, privim neputincioși la trenuri care se târăsc cu 40 km/h, în timp ce uzinele noastre monumentale au ajuns mall-uri sau terenuri virane.
Zeci de mii de kilometri de cale ferată legau impecabil fiecare colț al țării. România construise una dintre cele mai dense, sigure și complexe rețele feroviare din întreaga Europă, susținută de locomotive autohtone exportate pe tot globul.
În loc să modernizăm aceste magistrale de oțel și să retehnologizăm fabricile, noi am distrus cu bună știință o infrastructură națională de mobilitate și suveranitate economică.
Da, a fost ambiția extremă a regimului trecut. Ceaușescu a impus o industrializare forțată, având o obsesie absolută pentru independența totală față de exterior și cifre record de producție.
Dar, dincolo de dictatură, inginerii noștri au proiectat și construit coloana vertebrală a transportului românesc, capabilă să miște mărfuri și milioane de oameni zi de zi, fără greșeală.
Astăzi ne confruntăm cu o paralizie totală. Restricțiile de viteză ne pârjolesc rutele an de an, iar transportul feroviar românesc este lăsat complet la voia întâmplării.
Gările istorice zac abandonate sub paragină, depourile sunt înghițite de buruieni, iar linii vitale de tren au fost demantelate și vândute la preț de nimic.
Adevărul incomod pe care îl evităm astăzi? Chiar și cu deficiențele lui tehnologice, acel sistem integrat asigura conexiunea rapidă a națiunii și producea plusvaloare pe plan intern.
Nu era oare mai logic să eficientizăm și să digitalizăm acea inginerie colosală, în loc să ne transformăm treptat într-o țară complet izolată și blocată în trafic?