În anii '80, România era în top 10 mondial la exportul de armament - prin portul Constanța pleca mai mult armament decât oțel și grâu la un loc, iar Ceaușescu vindea simultan arme și Iranului și Irakului care erau în război, dar și în state aflate sub embargo ONU ignorând complet interdicțiile internaționale.
În istoria comunismului românesc există un capitol aproape ascuns publicului - industria masivă de armament și exporturile secrete către lumea aflată în conflict.
Industria românească de armament. În anii '80, una dintre cele mai dezvoltate ale Europei. Plus printre cele mai prolifice exportatoare de arme din întreaga lume.
România era, conform datelor istorice, al cincilea exportator de produse militare din lume înainte de 1989. Plus în top 10 mondial pe categoria armament ușor și mediu.
Pentru un cetățean român obișnuit al anilor '80, ideea că propria țară era unul dintre marii exportatori mondiali de arme - vânzând armament în zone de conflict, către regimuri totalitare și state sub embargo - era complet necunoscută, ascunsă cu grijă de propaganda oficială.
Începutul industriei naționale de armament are o motivație istorică precisă. La începutul anilor 1960, politica de distanțare a României de Uniunea Sovietică a însemnat elaborarea unei strategii pentru o industrie națională de apărare. Plus deși România făcea parte din Tratatul de la Varșovia, voia să-și producă propriile arme.
Maxim Berghianu, președinte al Comitetului de Stat al Planificării, explica motivele într-un interviu. "Industria de apărare s-a dezvoltat foarte puternic din două motive: întâi, ca să nu fim tributari, ca să nu ne joace prietenii din CAER pe degete cum voiau cu armamentul, să nu fim dependenți numai de ruși. În al doilea rând, în afară de dotarea armatei, era exportul. Pentru că era exportul cel mai valoros și cel mai bine plătit în devize libere".
Adevărata dezvoltare a venit însă după 1968. Invazia sovietică a Cehoslovaciei din august 1968 a fost momentul de cotitură. Plus Ceaușescu a refuzat să participe la invazie și a înțeles că România avea nevoie de propriul potențial militar de apărare.
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, în anii '70-'80, să muncești într-o fabrică românească de armament - era o industrie strict secretă, cu acces controlat, cu lucrări împărțite pe secții izolate, fără ca muncitorii să cunoască destinația finală a armelor pe care le produceau.
Începând din anii '70, în doar un deceniu, până aproape de căderea regimului Ceaușescu, România ajunsese în top 10 mondial în ceea ce privește exportul de arme. Plus o creștere spectaculoasă a industriei militare.
În 1980, exportul anual de armament românesc se cifra la aproximativ 1 miliard de dolari. Plus la începutul anilor '80, exporturile depășeau 700 milioane de dolari în devize libere.
Cifrele oficiale arată dimensiunea industriei. În anii 1980, 75% din necesarul de tehnică al armatei române era asigurat din producția internă. Plus peste două treimi din nevoia totală de armament și echipament militar.
Producția era foarte diversificată. Tancuri precum TR-77 și TR-85 (variante modernizate ale T-55 sovietic). Lansatoare de rachete mobile. Camioane militare DAC-443 și DAC-665. Plus avioane de luptă, elicoptere, nave militare.
Fabrica de armament de la Cugir era considerată una dintre cele mai active. Plus producea puști mitralieră AKM - copii ale celebrului Kalașnikov sovietic, mult mai ieftine, dar la fel de eficiente.
La Brașov se produceau elicoptere IAR 316 și IAR 330 Puma. Plus pentru Armata Română, dar și pentru export - inclusiv către Franța.
Aici intervine un fapt remarcabil. România era singura țară din blocul comunist care vindea armament către state NATO. Plus elicopterele IAR 330 Puma ajungeau în Franța, în armata franceză.
Te-ai întrebat vreodată cum era posibil ca, în plin Război Rece, o țară comunistă din Pactul de la Varșovia să vândă elicoptere militare unei țări NATO precum Franța - când oficial cele două blocuri erau în opoziție totală?
Lista clientelor era impresionantă și controversată. Înainte de 1989, principalii clienți ai industriei românești de apărare erau statele arabe. Plus regimurile totalitare din Africa, Asia și America Latină.
Cel mai controversat capitol al exporturilor românești este însă cel al exporturilor în zone de conflict. România vindea armament fără să țină cont de embargouri internaționale sau de etică.
Cazul cel mai cunoscut este Războiul Iran-Irak din anii '80. Plus în acest conflict prelungit care a făcut sute de mii de victime, România a vândut simultan arme ambelor părți combatante.
Iulian Fota, fost consilier prezidențial pe probleme de securitate națională, declara explicit: "Exportam din greu în zone de conflict, inclusiv am exportat în același timp la Iran și Irak, când cele două țări se luptau în războiul iraniano-irakian". Plus o realitate cumplită - armele românești ajungeau să se folosească reciproc între cele două țări.
Generalul Constantin Degeratu, fost șef al Statului Major General, declara la rândul lui. "Prin livrarea de armament s-au acutizat mișcările interne în Angola, în Mozambic, alte state africane. Lucrul ăsta a însemnat mai degrabă alimentarea unor conflicte interne". Plus a adăugat - "O parte din armamentul produs în România a ajuns la grupări teroriste".
Armele românești au ajuns în Războiul Civil din Angola. În Războiul Civil din Mozambic. Plus în alte conflicte sângeroase ale lumii.
În Mozambic, România avea inclusiv personal militar dislocat - între 500 și 600 de specialiști români asistau forțele guvernamentale comuniste. Plus o intervenție directă în conflictele exterioare.
Volumul armamentului expediat era impresionant. Conform istoricului Marius Oprea, "Ca tonaj pe încărcătura navelor, din portul Constanța pleca mai mult armament decât oțel și grâu la un loc". Plus o statistică care arată ponderea exporturilor militare în comerțul exterior al României.
Romtehnica era compania oficială prin care se făceau aceste exporturi. Plus în spatele ei opera un sistem complex de intermediari, companii ascunse, conturi în paradisuri fiscale.
Banii intrau în vistieria statului român, dar și în buzunarele unora dintre cei mai influenți oameni ai regimului. Plus se făceau averi prin comisioane oculte plătite pentru tranzacțiile cu armament.
Veniturile din armament au fost folosite și pentru plătirea datoriei externe a României. Plus obsesia lui Ceaușescu de a achita datoriile către băncile occidentale.
Începutul sfârșitului a venit odată cu Revoluția din decembrie 1989. Plus, paradoxal, după 1990 industria românească de armament a intrat într-un declin spectaculos.
Comenzile interne s-au prăbușit. Armata română s-a redus de la 270.000 de militari în 1984 la mai puțin de 100.000 după anii 2000. Plus producția pentru export a scăzut dramatic.
Embargourile internaționale au început să fie respectate. Companiile-paravan au fost desființate. Plus rolul Romtehnica s-a redus drastic.
Fabricile de armament au început să se închidă una după alta. La Cugir, în deceniile post-comuniste, fabrica a trecut prin perioade dramatice. Plus, după cum spunea o angajată, "Jaf organizat, ca în pădurile României, a fost și în fabricile de la Cugir".
Multe fabrici au fost privatizate haotic. Altele lăsate să se degradeze. Plus dezindustrializarea României a lovit puternic și sectorul de apărare.
Astăzi, doar câteva fabrici mai funcționează - Cugir (parțial), IAR Brașov, ROMARM. Plus o industrie redusă la o fracțiune din ce fusese odată.
Războiul din Ucraina a generat însă o nouă cerere pentru armamentul românesc. România a început să investească din nou în industria de apărare. Plus să retehnologizeze unitățile rămase.
Astăzi, când vezi în jurnale televizate că România modernizează armata cu echipamente NATO importate din SUA, e greu să ne imaginăm că, în urmă cu 40 de ani, propria noastră țară era unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de arme - vânzând simultan Iranului și Irakului, alimentând războaie civile în Africa și sfidând embargourile internaționale.
Iar când te gândești că România comunistă - care își înfometa propriii cetățeni pentru a-și plăti datoria externă - obținea miliarde de dolari prin vânzarea de arme către regimuri totalitare, către teroriști, către zone de conflict unde se omorau oameni nevinovați - înțelegi cinismul absolut al regimului Ceaușescu, capabil să sacrifice orice principiu pentru venituri în devize libere.
Una dintre cele mai întunecate fețe ale comunismului românesc - industria de armament dezvoltată după invazia Cehoslovaciei din 1968, ajunsă în top 10 mondial la export în anii '80 cu un volum anual de aproximativ 1 miliard de dolari, producând tancuri TR-77 și TR-85, puști mitralieră AKM la Cugir, elicoptere IAR 316 și IAR 330 Puma la Brașov (cu vânzări inclusiv către state NATO ca Franța), exportând masiv în zone de conflict precum Iran-Irak (simultan ambelor părți), Angola, Mozambic, ignorând embargouri internaționale și alimentând conflicte sângeroase în Africa și Asia, cu portul Constanța din care pleca mai mult armament decât oțel și grâu la un loc, urmată după 1989 de un declin dramatic - dovada că, sub aparența "păcii socialiste", regimul Ceaușescu era unul dintre cei mai mari beneficiari mondiali ai războaielor altora.