În aprilie 1977, la doar o lună după marele cutremur, o avalanșă silențioasă a îngropat 23 de oameni pe pârtia de la Bâlea Lac - 16 elevi și 7 adulți care urcaseră să schieze în ultima zi de tabără - dar regimul comunist a interzis presei să scrie despre tragedie cinci zile întregi.
În istoria muntelui românesc există o zi de neuitat, o tragedie care a marcat profund Sibiul și care, ani de zile, nu a putut fi nici măcar povestită - 17 aprilie 1977.
17 aprilie 1977. Cea mai mare tragedie montană din istoria României. Plus o avalanșă care, în câteva secunde, a îngropat sub zăpadă 23 de vieți.
Tragedia s-a petrecut la Bâlea Lac, în Munții Făgăraș. Plus a venit într-un an cumplit pentru România - la doar o lună după ce, pe 4 martie, marele cutremur de 7,2 grade făcuse mii de victime la București.
Pentru un sibian al primăverii lui 1977, vestea care avea să sosească pe 17 aprilie venea peste o țară încă în doliu - dar tragedia aceasta avea să fie una și mai apropiată, mai personală, pentru că pierea o clasă întreagă de elevi din oraș.
Povestea începe cu o tabără de schi. La mijlocul lunii aprilie 1977, un grup de 20 de elevi de la Școala Germană nr. 1 din Sibiu - astăzi Colegiul Național "Samuel von Brukenthal" - a plecat la Bâlea Lac în vacanța de primăvară.
Era ultima zi de tabără. Plus elevii fuseseră îndrumați de profesorii Richard Schuller, Anneliese Frisch și Sigrid Avram. Aceasta din urmă era însărcinată în patru luni și jumătate.
Vremea fusese însă nemiloasă. Două zile, elevii fuseseră obligați să rămână în cabană din cauza ninsorilor abundente. Plus se formase un strat gros de zăpadă proaspătă, periculoasă.
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, în comunism, o tabără de schi la Bâlea Lac - era una dintre cele mai râvnite excursii pe care le putea organiza o școală, un privilegiu rar și mult așteptat, în care copiii trăiau câteva zile de aventură pură printre vârfurile Făgărașului.
Pe 17 aprilie, duminica, elevii și profesorii lor s-au hotărât să iasă în sfârșit pe pârtie. Profesorul Richard Schuller fusese sfătuit să nu scoată copiii la lecție, dat fiind că vremea era înșelătoare. Plus stratul mare de zăpadă proaspătă prezenta un pericol clar de avalanșă.
În jurul orei 10:00 dimineața, grupul a urcat pe Șaua Caprei - locul considerat ideal pentru schi. Alături de elevi și profesori s-a alăturat și inginerul Alexandru Samoil din Brașov, un om experimentat al muntelui, venit cu familia.
S-a întâmplat însă un mic miracol pentru un elev. Unul dintre băieți, mai uituc, a anunțat că se întoarce la cabană pentru că își uitase ochelarii de schi. Plus a fost șansa lui - când a revenit, era singurul rămas din grupul lui.
Avalanșa s-a declanșat la ora 10:00. Plus a fost una dintre cele mai perfide forme de avalanșă - una silențioasă, prin alunecare.
A fost o avalanșă cu zăpadă uscată granuloasă. Nu a făcut zgomot. Nu s-a auzit nimic din cabană. Nu s-au spart geamurile. Plus zăpada nu s-a tasat, nu s-a "betonat", cum se întâmplă la alte tipuri de avalanșe.
Stratul de zăpadă a alunecat în falii mari, măturând tot ce era pe pârtie. Plus toți schiorii care se aflau acolo - 16 elevi și 7 adulți - au fost înghițiți într-o clipă.
În cabană, soția unui inginer din Brașov tocmai îi arăta copiilor pe tatăl lor coborând pe pârtie. "Uite-l pe tati, pe schiuri", spunea ea prin fereastră. Plus în clipa următoare, sub privirile lor năucite, bărbatul era luat de avalanșă.
Te-ai întrebat vreodată cum era pentru o mamă care își privea soțul schiind prin fereastra cabanei, alături de copiii lor, să vezi într-o clipă cum o avalanșă silențioasă îți răpește bărbatul - fără să te poți face auzită, fără să poți face nimic, doar privind cum zăpada se închide peste cel pe care îl iubeai?
Au pierit 23 de oameni. Plus victimele aveau între 13 și 54 de ani.
Lista celor 16 elevi căzuți este sfâșietoare. Plus unul de 18 ani, patru de 17 ani, șapte de 16 ani, trei de 15 ani și unul de doar 13 ani. Floarea Liceului German din Sibiu.
Salvarea a fost îngreunată dramatic de vremea cumplită. Cabanierul a anunțat imediat Salvamont Sibiu. Plus salvamontiștii au încercat la început să ajungă cu elicopterul, dar vremea i-a forțat să se întoarcă.
Au încercat să deszăpezească drumul, să urce cu mașinile armatei. Apoi, de la Bâlea Cascadă, au urcat cu telecabina. Plus ceața și viscolul au întârziat dramatic sosirea ajutoarelor.
Căutările abia au putut începe a doua zi - luni, 18 aprilie 1977, la ora 7 dimineața. Plus efortul era sisific - zăpada aruncată cu lopețile și schiurile revenea curgând peste cei care încercau să sape în transee.
Multe dintre victime au fost duse până pe lacul Bâlea. Gheața s-a rupt sub greutatea zăpezii. Plus o mare parte din corpuri au fost găsite, după îndepărtarea zăpezii, în copci de apă - prinse în apele înghețate ale lacului.
După nouă ore de căutări, cele 23 de victime au fost duse cu telecabina până la Bâlea Cascadă. Plus familiile elevilor, strânse jos, urmăreau neputincioase cum trupurile copiilor erau mutate din telecabină în mașini de armată și salvări.
Aici intervine însă o pagină controversată a istoriei comuniste. Sub presiunea șefilor PCR, presa vremii nu a scris niciun cuvânt despre cumplita tragedie. Plus comunicarea publică a fost ținută complet sub tăcere.
Abia după cinci zile întregi, ziarul "Tribuna" din Sibiu a publicat la rubrica "Informații" o singură fotografie cu avalanșa de la Bâlea Lac. Plus pentru autoritățile comuniste, era prea aproape de cutremurul din 4 martie - prea mult doliu național într-un timp scurt.
În oraș, lucrurile nu se puteau însă ascunde. Sibiul, cu rigoarea sa germană recunoscută, a fost zguduit din temelii. Plus părinții copiilor cereau presiuni intense pentru a urca la locul tragediei.
Cei care au cercetat ulterior cauzele tragediei au tras concluzii dure. Specialiștii salvamont au vorbit despre "cei trei I" - Incompetență, Inconștiență, Iresponsabilitate. Plus statisticile mondiale arată că, exceptând avalanșele spontane catastrofale, 99% din avalanșele cu victime sunt declanșate chiar de cei care mor în ele.
Grupul de schiori sibieni declanșase, prin greutatea lor pe pârtia cu zăpadă proaspătă, propria avalanșă. Plus o tragedie care s-ar fi putut evita.
În memoria celor 23 de victime, a fost montată o placă comemorativă pe o stâncă mai sus de Cabana Bâlea Lac. Plus o altă placă se află la etajul al doilea al Liceului Brukenthal din Sibiu - acolo unde au plecat copiii în ultima lor excursie.
România este astăzi pe locul 9 mondial la numărul de morți în avalanșă, cu 2,78 decese pe sezon. Plus statistica nu ia în calcul tragedia de la Bâlea Lac din aprilie 1977, care ar fi ridicat semnificativ valoarea medie.
Astăzi, când urci la Bâlea Lac și vezi placa comemorativă cu numele celor 23 de victime, e greu să ne imaginăm că aici, în această zonă atât de îndrăgită de turiști, în câteva secunde, o avalanșă silențioasă a îngropat 16 copii și 7 adulți, fără să facă niciun zgomot.
Iar când te gândești că, în loc să-și consoleze cetățenii și să onoreze memoria victimelor, regimul comunist a interzis presei să scrie despre cea mai mare tragedie montană a țării timp de cinci zile - tocmai pentru că era prea aproape de marele cutremur și nu se cădea ca poporul să sufere "prea mult" - înțelegi că, în comunism, până și durerea autentică a unui popor trebuia ascunsă, controlată, pusă în carantină.
Cea mai mare tragedie montană din istoria României - avalanșa de la Bâlea Lac din 17 aprilie 1977, în ultima zi a unei tabere de schi a elevilor Școlii Germane din Sibiu, când o avalanșă silențioasă a îngropat în câteva secunde 16 copii și 7 adulți, declanșată chiar de schiorii care urcaseră pe pârtia cu zăpadă proaspătă, descoperită târziu și acoperită de tăcere cinci zile întregi de cenzura comunistă - dovada că, dincolo de pericolul autentic al muntelui, există o tăcere și mai cumplită - cea impusă oamenilor care nu au voie nici măcar să-și plângă morții.