Strămoșii românilor nu intrau în luptă cu un steag obișnuit, ci cu un cap de lup uriaș cu trup de șarpe care șuiera în bătaia vântului - o armă psihologică atât de înfricoșătoare încât romanii înșiși au preluat-o, după ce au cucerit Dacia, ca steag al propriilor legiuni.
În istoria militară a strămoșilor românilor există un simbol unic în întreaga lume antică - un steag care nu doar arăta amenințător, ci scotea sunete în vânt, înfricoșând armatele inamice cu mult înainte de a începe lupta.
Draco. Stindardul dacic. Plus simbolul cel mai puternic al neamului geto-dac, păstrat sculptat pe Columna lui Traian de la Roma și în alte monumente antice.
Era un steag cu cap de lup și trup de șarpe. Plus o adevărată armă psihologică - prin design și prin sunetul pe care îl producea în vânt.
Pentru un călător antic care întâlnea o armată dacică pregătită pentru luptă, prima imagine era una de neuitat - sute de capete de lup care păreau vii, cu fâșii de stofă care se umflau în vânt și scoteau șuierături sinistre.
Forma stindardului era una unică în antichitate. Era un steag format dintr-un șarpe cu cap de lup, înfipt într-un par. Plus capul era confecționat din material textil, din bronz sau din argint.
Capul de lup avea gura deschisă, ferecată cu colți, și era fixat cu gâtul într-o prăjină. Plus de el se prelungea, în chip de șarpe, o "coadă" lungă din fâșii de stofă - o flamură serpentiformă care părea vie.
În bătaia vântului, fâșiile de stofă se umflau și producea un sunet caracteristic. Plus stindardul scotea un șuierat asemănător urletului lupilor - un zgomot menit să îmbărbăteze pe luptătorii daci și să-i înfricoșeze pe inamici.
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, pentru o legiune romană disciplinată dar care intra pe teritoriu dac, să vadă apărând la orizont sute de "balauri" cu capete de lup ce șuierau în vânt, ca și cum ar fi fost cu adevărat vii și pregătiți să atace.
Stindardul a fost numit de romani "draco". Plus purtătorii lui erau numiți "draconari" - o categorie specială de luptători daci, învățați să mânuiască acest steag de luptă.
Trebuie spus un lucru important. Conform unor surse istorice, draconarii erau încredințați unui tânăr dac. Plus stindardul avea și un rol practic - indica direcția vântului, aspect foarte important într-o bătălie.
Cuvântul "Draco" din latină și "Drakon" din greacă înseamnă "șarpe" sau "dragon". Rădăcinile cuvintelor înseamnă "a privi" sau "a păzi cu un ochi ager". Plus astfel, steagul era și un simbol al protecției divine asupra ostașilor daci.
Cele mai multe înfățișări ale stindardului dacic s-au păstrat pe Columna lui Traian de la Roma. Plus peste 20 de fresce de pe celebra columnă îl reprezintă - cele mai multe în scene de luptă, în preajma lui Decebal și a cetăților dacice.
Pe Columna lui Traian sunt și scene în care prada de război a romanilor cuprinde, în ilustrările sculptate, flamurile dacilor. Plus o dovadă că romanii i-au prețuit, ca trofee, după cucerirea Daciei.
Istoricul Vasile Pârvan, în lucrarea sa fundamentală "Getica" din 1926, descrie stindardul astfel - "Balaurul dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de șarpe prin niște fâșii de stofă, care la bătaia vântului se umflau și alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală".
Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un legionar roman antrenat în disciplina rigidă a armatei imperiale, să stai la marginea câmpului de bătălie și să vezi armata dacă apropiindu-se, sub semnul a sute de capete de lup cu trupuri de șarpe ce șuierau în vânt - când propria ta cultură crezuse mereu că dacii erau "barbari", dar acum vedeai cu ochii tăi cât de înfricoșătoare le era puterea?
Cea mai surprinzătoare parte a poveștii vine însă după cucerirea Daciei de către romani. În loc să distrugă acest simbol al unui popor cucerit, romanii înșiși au preluat stindardul.
Draconarii pot fi văzuți și pe Arcul de Triumf al lui Galerius de la Salonic, în Grecia. Magnificul monument a fost construit între 298-299 d.Hr. Plus dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhului Galerius asupra perșilor sasanizi, romanii având ca aliați armata dacică.
Mai mult, istoricul roman Ammianus Marcellinus descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma. Plus spune cum "s-au strâns în jurul draconilor, legați cu vârfurile aurite și ferecate în pietre strălucitoare ale sulițelor, umflați de un vânt mare și astfel șuierând".
Steagul nu doar că a supraviețuit cuceririi romane - a devenit simbol al unor unități întregi din armata imperială romană. Plus s-a răspândit în întreaga Europă, fiind preluat și de alte popoare.
Vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. Plus elemente ale lui apar și în heraldica unor popoare est-europene.
Lupul a fost un animal sacru al dacilor. Conform istoricului Ion Horațiu Crișan, lupul este cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică. Plus este reprezentat nu doar ca steag, ci și pe numeroase obiecte descoperite arheologic.
Mai mult, în tradiția traco-frigiană, cuvântul "daos" înseamnă "lup". Dacii aveau ca totem lupul. Plus ei înșiși se considerau "lupi" - "fiii lupului", o legătură mitologică cu strămoșii.
Pe un fragment ceramic descoperit în 1980, în localitatea Budureasca din județul Prahova, este incizat steagul tradițional al geto-dacilor - un cap de lup cu trup de șarpe. Plus a fost datat în secolul al IV-lea î.Hr., dovedind că simbolul era folosit cu mult înainte de epoca lui Decebal.
Conform unei legende populare, însuși Decebal ar fi creat stindardul. Se spune că tânărul Decebal a salvat un pui de lup pe care l-a numit "Draco" (sau "Șuier"). Plus, după ce lupul a murit într-o luptă cu o haită, Decebal a poruncit unui fierar să îi pună capul în vârful unui par și să facă din el un steag care șuiera în vânt.
Asocierea cu șarpele are și ea o semnificație profundă. Vasile Pârvan îl asocia cu zmeul - personajul mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile. Plus salvând oamenii de rele.
Există și o teorie interesantă privind culorile stindardului. Conform unor cercetări, steagul dacic ar fi fost vopsit în culorile roșu, galben și albastru. Plus aceste culori ar fi fost preluate ulterior de noua provincie Dacia, apoi de biserica ortodoxă și de voievozii români.
Astăzi, când vezi o reprezentare a stindardului dacic, e greu să ne imaginăm că strămoșii noștri intrau în luptă sub un simbol atât de impresionant - o flamură cu cap de lup și trup de șarpe care șuiera în vânt, o adevărată armă psihologică cu o vechime de peste 2.000 de ani.
Iar când te gândești că romanii înșiși, după ce au cucerit Dacia, în loc să distrugă acest simbol al unui popor "barbar", l-au preluat ca steag al propriilor legiuni - chiar și împărați romani precum Constantin cel Mare au intrat triumfători în Roma sub semnul stindardelor cu cap de lup - înțelegi că strămoșii noștri daci aveau o putere simbolică atât de impresionantă, încât chiar cei care i-au cucerit s-au înclinat în fața emblemei lor.
Cel mai unic și înfricoșător stindard al antichității - "Draco", steagul dacic cu cap de lup și trup de șarpe, reprezentat de peste 20 de ori pe Columna lui Traian, care șuiera în bătaia vântului ca o adevărată armă psihologică, atât de impresionant încât romanii înșiși l-au preluat ca steag al propriilor legiuni, regăsindu-se pe Arcul de Triumf al lui Galerius și descris de Ammianus Marcellinus chiar la intrarea în Roma a lui Constantin cel Mare - dovada că strămoșii românilor purtau în luptă unul dintre cele mai puternice simboluri ale antichității, atât de impunător încât nici măcar cucerirea de către Imperiul Roman nu l-a putut șterge din istorie.