În perioada comunistă, pentru mulți tineri veniți la oraș, căminul de nefamiliști era prima lor casă, chiar dacă nu semăna prea mult cu una.
Ajungeai cu o valiză, câteva haine, o pătură, poate un borcan pus de mama și o adresă scrisă pe o hârtie. Clădirea era aproape de fabrică sau de uzină, cu holuri lungi, uși una lângă alta, miros de mâncare, detergent, fum și haine ude puse la uscat pe calorifer sau pe sfoară.
Într-o cameră stăteau doi, trei, uneori mai mulți. Fiecare avea patul lui, un dulap mic, o noptieră și câteva poze sau lucruri aduse de acasă. Bucătăria era la comun, baia la comun, iar pe hol se auzeau pași, râsete, certuri, radio, muzică de pe casetofon și dorul spus mai rar.
Detaliul pe care mulți îl țin minte este lipsa de intimitate. Dacă voiai liniște, nu prea aveai unde să te duci. Dacă îți era greu, tot se afla. Dar dacă rămâneai fără pâine, fără bani sau fără curaj, tot cineva de pe hol te ajuta.
Unii își amintesc căminul cu drag: prietenii, primele iubiri, serile de vorbă, tinerețea și sentimentul că pornești de undeva. Alții își amintesc camerele înghesuite, frigul, regulile, mizeria, supravegherea și dorința aproape dureroasă de a avea un loc al tău.
Azi tinerii vor chirie, confort, libertate și spațiu personal. Atunci, mulți începeau viața adultă într-o cameră împărțită cu străini.
Tu ai stat vreodată într-un cămin de nefamiliști sau ai avut pe cineva apropiat acolo?