Tolandosa — Storytelling 100% în limba Română!: Am împărțit aceeași casă, același pat. Acum nu ne mai vorbim când ne vedem pe stradă. De ce?

 

Am împărțit aceeași casă, același pat. Acum nu ne mai vorbim când ne vedem pe stradă. De ce?

Pentru că nu ne vorbeam cu adevărat nici când eram împreună.

Vorbeam despre facturi, copii, cumpărături, vacanțe, program. Ne spuneam „te iubesc”. Dormeam la câțiva centimetri unul de altul.

Dar nu știam ce doare în celălalt.

Nu știam ce frică ascunde. Ce resentiment crește. Ce nu mai îndrăznește să ceară. Unde s-a simțit singur lângă noi.

Despărțirea nu transformă doi iubiți în străini.

Uneori doar arată că erau străini de mult.

Când dispare logistica relației, rămâne adevărul despre conexiune.

Dacă nu mai avem facturi de împărțit, copii de dus, vacanțe de planificat și o casă de administrat, ce mai rămâne între noi?

Ca să mai poți vorbi cu omul după despărțire e nevoie de luciditate emoțională. Să poți vedea relația fără să ai nevoie să o negi, să o idealizezi sau să o transformi în proces.

Dacă luciditatea asta n-a existat când erați împreună, e puțin probabil să apară doar pentru că v-ați despărțit.

Asta explică de ce doi oameni care au împărțit ani întregi aceeași viață pot trece unul pe lângă altul fără un cuvânt.

Au împărțit spațiul.

Nu și interiorul.

Despărțirea nu începe când unul pleacă din casă. Începe în ziua în care nu mai știm ce simte omul care doarme lângă noi.